Ce port în geantă, mă reprezintă
Valeria Sandu Bine v-am regăsit. În articolul de astăzi, vă povestesc despre ce am în plic. Nu e dragostea din plic, că acolo îmi dă doar cu numerar, fără sentimente. Acestea cred că s-au pierdut prin buzunarul din spate.
Subiectul e însuși, accesoriul de nelipsit al femeilor: geanta.
Despre mine, pot spune că am o pasiune pentru gențile de tip poștaș. Sunt exact ce și cât trebuie. În plus, devin accesoriul perfect pentru aproape orice ținută. Practice și elegante, atenția pe detalii.Mă reprezintă. Gențile mari, una că nu mă avantajează, fiind de statură mai mignonă, apoi nu am ce înghesui în ditamai volumul ei. Nu-mi doresc să scotocesc prin toată geanta, până găsesc una sau alta. Nici nu am vreun animal de companie, pe care să-l port după mine.Rămân cu mult spațiu pe care îl irosesc degeaba, de aceea prefer o geantă compartimentată, cu multe buzunare, fermoare și accente metalice.
Printre gențile cumpărate(nu foarte multe la număr) se numără și cele care au ca și mecanism de deschidere / închidere un sistem magnetic sau cu lacăt.Încă, nu am găsit vreo explicație pentru această preferință, dar cred că se datorează faptului că sunt o fire mai rezervată și nu permit oricui să mă cunoască. Simt nevoia de a fi “în carapacea mea”, până când consider că e momentul să mă deschid. Până atunci, sunt ca un cufăr sub cheie.
Aleg să port geanta atârnată pe un umăr sau ținută în mână, dacă e ceva mai voluminoasă.Adesea, o țin lipită de corp sau în față. Acest fapt trădează faptul că țin foarte mult la ideea de intimitate și spațiu personal. De cele mai multe ori, se amestecă toate, de zici că a trecut uraganul Ofelia și a lăsat numai resturi. Mai găsești mărunțiș, împrăștiat prin toate buzunarele. Prefer această formă de dezordine, pentru că nici gândurile mele nu sunt aliniate în linie dreaptă.Prin urmare, în această ordine dezordonată, am găsit:
- Agenda sau un carnet de notițe. Poate e ceva mai old school, dar încă prefer să-mi adun gândurile pe paginile albe, cu toate că am mai mutat din ele în notepad-ul online. Dar știi cum e. Ce-i scris, scris rămâne. Ce-i bătut la tastatură, se pierde pe arătură și nu-l mai găsești nici la capătul internetului. Măcar, știu că e rătăcit la fundul genții și tot dau de el( la document, mă refeream )
- Bilete, abonamente. Sunt o colecționară…fie ele de autobuz sau chiar de la metrou.Îmi amintește de opera “Două lozuri”, a lui Caragiale. Nu le decontez, dar îmi place să le adun. Ciudată treaba :))
- Telefonul și bateria externă. În ziua de astăzi, telefoanele pierd mult din baterie, iar al meu nu face deloc excepție.Dacă mă aflu într-un loc, unde nu mă pot conecta la o sursă de energie, mă salvează bateria externă.O consider foarte utilă, în zilele noastre.
- Pixuri. Măcar două…de rezervă. Mai notez câteva, mai dau cu împrumut și după, nu-l mai văd înapoi. Mai o semnătură, mai un sondaj de completat…chestii de birotică.
Cheile și portofelul
Cheile pentru mine reprezintă nevoia de siguranță, în timp ce portofelul încorporează nevoia de stabilitate. Nu am o cheie care să deschidă toate ușile, dar cu siguranță, dețin cheia inimii mele.
Când teneșii sau pantaloni sport iau locul pantofilor și a ținutei elegante, atârn geanta în cui și scot “de la naftalină” rucsacul. Mult mai practic și ușor de purtat. E alegerea optimă și pentru drumețiile montane.
- Poartă-mă în mersul tău, alene sau agale,
- Lasă-mă să-ți fiu suport, când drumurile se întretaie.
- Poartă-mă, chiar și fără o destinație anume
- Scoate-mă în lume.
Oricât, aș scotoci prin buzunarele ei, nu-mi găsesc “oglinda“, cea în care priveam și mă regăseam. Dar mai caut… într-unul din buzunare, mă lovesc de cioburi, în altul de niște firmituri de promisiuni, hârtii mototolite cu urme de speranţe și ceva…. urme de ruj.
Pe cine să acuz?
Iubirea nu o găsesc în hârtii, nu-mi colorez viața cu farduri și sclipici. Nu estompez viața cu fond de ten, nici neregularitățile sau defectele ei. O tratez ca atare, cu bune și cu rele.Are parfumul ei, uneori discret, alteori mult prea persistent în timp.
Am o geantă plină cu vise, o țin închisă cu lacăt. Nu o despachetez sub privirile curioșilor, pentru că mi-ar deșira speranțele.