Pe 13 iulie 2013, cei sase jurati anonimi unui tribunal din Florida au decis ca George Zimmerman nu este vinovat. Desi, cu siguranta, pe 26 februarie 2012, Zimmerman il omorase, cu un foc de arma, pe Trayvon Martin.
Desi ecourile sale nu au razbatut pana la noi, cazul despre care va povestesc a fost, in State, comparabil cu o Elodia-Cioaca. Din punct de vedere al interesului manifestat de public, strict, pentru ca altminteri lucrurile sunt foarte diferite. Si o sa va scriu despre el pentru ca, poate, candva, acest proces va fi consemnat in istorie ca fiind finalul operei de de-rasificare a Americii incepute de Lincoln.
Povestea e complicata. Crima e complicata, urmarile sunt complicate. O sa incerc sa simplific pe cat pot:
Zimmerman e un tinerel, nascut in ’83. E hispanic in propriile declaratii, ca mama peruana, dar in poze e alb, ca tatal neamt. (Dar in Florida, dupa cum stiti, populatia e foarte amestecata, deci nimic deosebit din punctul asta de vedere). La momentul crimei, era supraveghetor al unui cartier rezidential (din acela cu bariere la intrare).
Prin cartier se plimba, fara nicio treaba, Trayvon Martin. Are 17 ani, e negru si poarta un hanorac cu gluga.
Zimmerman crede ca pustiul pune ceva la cale, ceva rau, mai ales ca in cartier avusesera loc spargeri. Suna la Politie, politia ii zice ca o sa trimita un echipaj. Inainte sa inchida apelul, Zimmerman apuca sa mormaie ceva de genul „Gaozarii astia mereu scapa!”. Si, ca sa fie sigur ca suspectul nu mai scapa, incepe sa-l urmareasca.
In timpul acesta, Martin vorbeste la telefon cu o fata, o prietena. Observa ca e urmarit: „Cred ca e un alb pervers, poate e un violator”, ii spune fetei – in argoul negrilor.
Nu se stie cum s-au intalnit cei doi. Zimmerman a declarat ca voia sa se intoarca la masina si Martin a venit peste el si l-a luat la bataie. Procurorii au spus ca, dimpotriva, Zimmerman l-a atacat pe Martin. Cert e ca, desi pusti, negrul l-a pus la pamant si l-a batut bine pe Zimmerman – asta a observat un martor ocular.
Zimmerman avea un pistol. El zice ca nu voia sa-l foloseasca, dar ca Martin l-a observat si ar fi zis c-o sa-l omoare. Dar n-a apucat, pentru ca Zimmerman, desi era dedesubt, l-a apucat primul. In fata glontului, pustiul n-a avut nicio sansa.
Asta a fost crima. Legitima aparare sau nu? Juratii au decis, finalmente, ca da. Insa anul procesului a fost extrem de interesant.
Zimmerman a fost, in primul rand, acuzat de rasism. Daca pustiul nu era negru, l-ar fi mai suspectat ca e un raufacator? L-ar mai fi urmarit, provocandu-l? S-ar mai fi ajuns la crima? Presiunea mediatica a fost enorma, in Statele Unite ale primului presedinte de culoare. Sa punem capat discriminarii, au spus cu totii. Un paznic cu ifose de politist ucide, din exces de zel, un tanar, doar pentru ca e negru. Procurorii au facut tot posibilul pentru a arata ca Zimmerman se incadreaza si ca fapta lui e o consecinta a discriminarii rasiale. Obama insusi a pus paie pe foc, spunand ca „daca ar fi avut un baiat, ar fi aratat ca Trayvon”. Adica ar fi fost negru. Regizorul Spike Lee a pus pe Tweeter adresa lui Zimmerman si o sumedenie de oameni ar fi vrut sa-l linseze – adresa s-a dovedit gresita si o familie fara vina a trebuit evacuata de politie. Mitinguri de protest din partea organizatiilor pentru protectia drepturilor persoanelor de culoare. Pe scurt, o psihoza publica, un Ku-Klux-Klan pe invers.
Procesul a complicat lucrurile. Criminalul probabil ca gandise in termeni rasiali, dar nici victima nu fusese mai prejos. In viziunea lor, spargatorul de locuinte, negru, s-a intalnit cu perversul violator alb. A trait cel care a avut un pistol.
Juratii, totusi, au ajuns la concluzia ca nu se poate stabili cu precizie ca Zimmerman a comis o crima – din punct de vedere legal. Prezumtia de nevinovatie a primat – Florida este un stat unde legitima aparare este extrem de bine protejata (stand your ground law – adica, daca simti ca esti amenintat cu moartea, mai intai tragi si abia dupa aia verifici). Dupa proces, Stevie Wonder a declarat ca nu va mai concerta niciodata in astfel de state – adica in jumatate din SUA.
Si totusi, astfel de reactii, precum a lui Stevie Wonder sau a unor pastori de culoare, infocati aparatori ai comunitatii afro-americane, au fost izolate. Obama a revenit si a spus ca in America functioneaza legile. Vedete de culoare au spus ca verdictul li se pare corect. Mitingurile de dupa proces n-au mai avut nicio forta: justitia isi spusese cuvantul. Abia daca s-au strans cateva sute de oameni care sa protesteze – o palida amintire a solidaritatii de dinainte de verdict.
Iata ca, dupa excesele de rasism alb ale istoriei, pendulul american a ajuns acum in extrema cealalta, in care albii sunt vinovatii de serviciu, insa nu mai are forta necesara pentru a-si continua oscilatia, ci pare sa se opreasca undeva la mijloc, acolo unde legea si drepturile sunt egale pentru fiecare.
Citeste si: Suferim de democratie. Ni se promite vindecare grabnica
P.S.: Am scris acest text gandindu-ma ca, undeva, acelasi lucru se intampla in cazul feminismului. Nu egalitate cu barbatii cauta feministele, ci o revansa istorica. Sper ca n-o vor gasi, nu pentru ca mi-ar fi teama de matriarhat, ci pentru ca ar fi o prostie la fel de mare ca si patriarhatul.
P.S.2: Am vazut, recent, un film cu o tema asemanatoare: ce se intampla cand, din exces de zel, ucizi un om? Se numeste The Place Beyond the Pines, e cu Ryan Gossling si Bradley Cooper. Merita.
P.S.3: Dau dintr-una-ntr-alta. Daca tot am vorbit despre exces de zel, iar Irina l-a citat in ultimul ei text pe Nicolae Steinhardt, mi-am adus aminte de tortionarul Visinescu. Stiti, octogenarul violent, care a condus in anii ’50 Penitenciarul Ramnicu Sarat, unde au murit toturati multi adversari politici ai regimului muncitoresc-comunist.
„Am indeplinit o functie”, le-a spus batranul tortionar reporterilor.
Ei bine, rasfoind prin Jurnalul Fericirii, am gasit o scurta povestioara din vremea petrecuta de Nicolae Steinhardt ca detinut politic.
„Sosind la Gherla in camera in care ma aflu si eu, amiralul Horia Macelaru exclama: raiul pe pamant! Vine de la Ramnicu Sarat, unde a trait sase ani de zile singur in celula; supus unui regim de infometare, a mancat paiele din salteaua (destramata) pe care dormea, pana la urma toate, n-a mai ramas decat panza de sac. Pielea de sagrin, filmata altfel, in celula de alaturi a murit Ion Mihalache, dupa ce orbise.”
Deci Gherla, unde gardienilor le placea sa-i dea pe detinuti cu capul de ciment, era raiul pe pamant. La Ramnicu Sarat, in schimb, Visinescu indeplinea o functie.
Un astfel de caz este atat de complex si prea des invocat sa ignoram realitatea. Este trist faptul ca Trayvon Martin a pierdut viata extrem de prea devreme si atat de repede dintr-o serie de circumstante nefaste care au determinat aceasta decizie. Este trist ca solutiile mult mai bune care ar fi putut sa se ia, au fost ignorate.Vine, asadar, o lectie despre necesitatea de a privi foarte atent la toate partile unor astfel de cazuri si de a lua in considerare si alte optiuni inainte de a lua o decizie.