Deoarece mi-e foarte greu să mă concentrez în acest moment și am promis că voi scrie zilnic toată luna februarie vă ofer un pic de literatură(2 fragmente:)), de pe „vremea dinozaurilor” în care scriam ficţiune:
S-au despărțit tacit la telefon, nici nu și-au zis cuvintele meschine, dar au înțeles amândoi că nu va merge nicicând. Nu sunt suficient de inteligenți să-și gestioneze problemele.
Iar ea a văzut din nou tricoul șarmant, irezistibil, enigmatic și i-a picat cu tronc. A doua zi erau afară încercând să găsească argumente pentru care au ieșit afară în loc să facă orice altceva. Și au făcut-o pentru că afară e aer și sunt clădiri;sunt flori și ființe care vorbesc. Afară sunt stele.
Afară previne apariția calcarului. Afară nu conține coloranți, conservanți, agenți de îngroșare sau potențiatori de aromă. Afară sunt reclame la Coca Cola, autocolante pe care scrie „Trebuie să ne vedem”. Coca Cola știe mai bine decât el și ea la un loc. Afară e un aer cu l`amour et folie(dragoste și nebunie). Afară sunt informații”.
Și atunci ceva care i-a bulversat mintea s-a produs. Tricoul interesant vorbea și vorbea al naibii de bine. Era ca o matcă a albinelor; peste tot, verificând dacă totul este în regulă, găsea soluții cu o rapiditate de gândire incredibilă, dădea senzația de prezență în peisaj. Ulterior ea aflase că de fapt era cel mai absent dintre toți. Ar fi fost oriunde în afară de acolo. Fascinant își spuse, tricoul făcea o treabă mai bună ca ea.
Trebuia să-l observe de aproape ca să își dea seama ce tehnici ar putea împrumuta. Era o admirație a personalității și a integrării sociale a tricoului, care fie vorba între noi mereu i-a pun bețe în roate ei pe care nu putea să și-o explice. Asta pentru că nu era nimic de explicat. Era cel mult de trăit, văzut și simțit. Ironic, nu-i așa?