Când eram mică aveam două modele în viaţă: un bărbat şi o femeie. Îi cunoşteam personal, puteam vorbi cu ei, îi puteam admira în tăcere. Nu erau ca celelalte personaje din reviste, de la televizor sau din cărţi. Erau reale, tangibile şi super grozave din punctul meu de vedere. Voiam să fiu deşteaptă, cultă şi amabilă ca ea.
Doream să fiu prietenoasă, creativă şi amuzantă ca el. Viziunea mea idealistă despre cei doi s-a dărâmat în urma unor discuții cu fiecare în parte atunci când am devenit om „mare”. Nu știu dacă ei s-au schimbat sau dacă eu mi-am modificat între timp ideea despre cum ar trebui să „arate” succesul personal…
De-a lungul timpului am avut multe căutări ale sinelui;numai că în loc să mă găsesc m-am pierdut mai rău. Un posibil scenariu despre cauza acestui fapt este că am căutat modele, fapte, sunete etc. în exteriorul meu. Ce să vezi? Toate răspunsurile se găseau tot în mine; în imperfecțiunea mea, în alegerile făcute.
Ei spun că ochii care nu se văd se uită. Dar nu menționează că tot ce reprimi se intensifică și la un moment dat sentimentele ascunse ies la iveală în cele mai neobișnuite moduri.