Despre femei si despre frumusetea lor canta toti poetii. Despre instinctele pe care acestea le pierd pe drumul spre devenire, mai rarut ar aborda cineva povestea.
Cand fetita mica este respinsa, este pusa mereu la colt, i se repeta sa fie cuminte, sa se poarte frumos, sa fie decent imbracata, sa vorbeasca doar cu oamenii cunoscuti, sa se fereasca de oamenii rai, de barbati, sa fie serioasa – ce atata dans, joaca, pictura – toate aspectele sanatoase care erau pe cale sa iasa la lumina, se vor fi estompat, se vor fi blocat.
Mai tarziu, pentru a nu mai fi pusa la colt, fetita care a mai crescut, se va comporta asa cum a fost indrumata. Nicidecum nu mai aude intuitia, nu mai intelege creativitatea ca pe ceva sanatos si hranitor ci ca pe ceva care o face sa fie altfel decat celelalte fetite, sa fie obraznica, necivilizata si in final, daca este diferita evident nici nu va fi iubita. Asa ca, mai bine sa corespunda sabloanelor si sa-si pastreze iubirea celor din jur.
Mai tarziu, va fi femeia supusa, care va avea toate rolurile si il va lasa deoparte pe cel mai important, rolul ei de femeie. In interior va tanji dupa dans, dupa instinctul ei salbatic, dupa pictura, culoare, plimbare, natura insa si curajul ii este deja atrofiat.
Asa a invatat, ca va fi iubita si pretuita doar daca va avea un rol clar in familie, un sot de care sa depinda, pe care sa-l ingrijeasca, copiii pe care sa-i creasca, o casa care sa straluceasca de curatenie, haine decente, activitati fara culoare. Peste alti ani, cand copiii cresc, relatia cu partenerul ei devine anosta, pentru ca intre ei este o relatie in care comunicarea de fapt este informare. Se informeaza unul pe altul ce au facut peste zi, ce buget mai au, pentru ce, ce au de cumparat de mancare, ce nevoi au copiii si cam atat.
Femeia deja matura nu-si mai gaseste locul in viata ei si devine trista, abatuta, deprimata, se urateste, devine agresiva, devine instabila, devine dependenta de partenerul ei, nu suporta singuratatea, devine cicalitoare, obsedata de curatenie. O obsesie nesanatoasa. Din punct de vedere psihic, avem nevoie de o pauza, ar fi sa intelegem unde ne-am pierdut pe drum. Femeia are nevoie de spatiul ei, are nevoie de un an, de doi ani, de un timp in care sa evalueze daunele si sa isi gaseasca drumul catre sine. Inainte de a se intoarce catre sine, ea trebuie sa inteleaga unde si cum s-au pierdut instinctele ei.
Ne-am putea gandi ca nu noi am ales familia in care ne-am nascut si nici nu mai putem schimba ceea ce am petrecut. Da, o parte din intregul care eram la inceput este ocupat de experientele “traumatizante”, o alta parte a intregului este ocupata cu ceea ce ne-a ajutat sa ‘supravietuim”, cu mecanismele de aparare si partea sanatoasa care a ramas, ar fi de hranit in continuare cu ceea ce ii place, cu ceea ce o tine vie.
Ceea ce putem face, ar fi sa ne uitam la partea “supravietuitoare” si sa intelegem acele mecanisme de aparare care ne-au ajutat, sa le integram, sa insanatosim cat mai mult din ea. Putem aduce semnificatii sanatoase, putem rescrie aspectele care ne dor. Da, putem. Curajul, rabdarea ar fi puteri ale noastre care sa ne sustina in acest proces. Putem aduce sensuri in viata noastra, putem sa intelegem de ce am devenit dependente de un partener, de ce ne este frica de singuratate. Si nu, nu pledez pentru singuratate ci pentru acel timp hranitor al nostru, acel timp si acel curaj care sa ne aduca spre noi.
Daca am plecat in mars fortat dinspre Centru inspre exterior ar fi de cautat drumul inapoi si de integrat aspectele mai putin placute. Da, necesita timp, rabdare, curaj, eficienta, indrumare, vindecare, normalizarea ranilor, necesita ajutor, oameni care sa o sprijine si nu femei care au aceleasi rani ca si ea. Terapia individuala, terapia de grup, grupurile de suport au un rol major in viata unei astfel de femei care porneste pe drumul inapoi spre Centrul ei. Este curaj din partea Femeii care isi intelege Viata si care respira cu tot corpul, care se hraneste din instinctele ei sanatoase.
Valeria Sandu