Despre visare si despre visatori

Despre visare si visatori doar de bine. Despre gandirea magica si mai bine. Observ insa cum procesul se opreste aici si intervin asteptarea, nerabdarea, anxietatea, furia (nu se intampla ceea ce am visat). Ma intreb, oare cati dintre cei care viseaza aseaza si miscarea peste acest proces. Totul este miscare, este o lege naturala.

Observ cum sunt separate miscarea spirituala si concretul, actiunea. Amandoua ar lucra minunat in favoarea noastra atunci cand le permitem sa gaseasca drumul. Cand lasam partea spirituala, oricare ar fi ea, sa lucreze singura si noi stam, asteptam sa primim, ramanem doar cu ochii spre Cer, apar frustrarile. La fel este si de partea cealalta. Actionam, miscam lucrurile si nu permitem ritmului sa se aseze, intervin oboseala, ruminatia, tensiunile in corp.

Cum putem sa le echilibram? Este intrebarea pe care eu o vad curajoasa si care ar aduce o mutare sanatoasa dinspre neputinta, nemiscare, blazare, furie spre solutii si rezultate.

Mi-am propus sa renunt la conceptul de dezvoltare personala, mi se pare ca a ajuns un concept gol de continut. Voi ajusta, resemnifica si il voi numi responsabilitatea propriei vieti, il voi numi asumarea vietii mele.

Doar in aceste conditii, in care vom prelua aceasta responsabilitate pe deplin, atunci cand simtim ca suntem coplesiti si vom invata sa cerem ajutorul, atunci cand ne vom aseza in propriul ritm, cand vom lucra cu tensiunile din corpul nostru, le vom elibera, atunci ne va ajunge din urma si schimbarea pe care o asteptam. Oricare ar fi aceasta.

Cum iti alegi terapeutul?

Majoritatea oamenilor isi rezolva conflictele si situatiile din viata fara ajutorul unui terapeut. Majoritatea oamenilor nu stiu care este rolul unui terapeut (psihoterapeut), nu mai vorbim despre terapiile existente (metode).

Psihoterapeutii au practicat pe ei si au urmat si ei metoda in care s-au format, au urmat ore de dezvoltare personala, ore de terapie, supervizare, intervizare. Parerea mea,  este important omul, terapeutul si nu metoda. Mi se pare mai usoara calatoria cu cineva care iese din dogma si poate sa conduca procesul holistic. Poate ca fiecare terapie ajunge undeva, oricare ar fi ea. Ar fi de stiut inainte de a pleca la drum, unde vrem sa ajungem. In functie de aceasta destinatie, ne putem alege terapia.

Nici o noutate, stim ca nu avem o educatie de preventie, asteptam pana suntem epuizati. Avem cultura medicamentelor, farmaciile una langa alta iar reclamele abunda peste tot. Am vazut o reclama, de curand, pe un post TV la un medicament “impotriva menopauzei”. Cum sa fie lupta asta? Luptam impotriva normalitatii? Ar putea sa fie o educatie a femeilor despre cum se petrece acest proces natural si cum sa fie el primit astfel incat trecerea sa fie usoara.

Asa si cu starile de anxietate, oboseala, stres, dificultati de solutionare a diferitelor situatii…farmacia, medicamentul si inapoi pe baricade. Corporatiile lucreaza cu oameni, oamenii lucreaza cu resursele lor interne, atat cat mai exista: energie, bucurie, incredere, motivatie, putere, curaj, responsabilitate, asumare, maturitate, etc.

Oamenii isi aduc in companii, impreuna cu ei, si valorile lor. Care intra in conflict cu cele ale companiilor, daca acestea le stiu. Cursurile aduse in companii sunt de management, vanzari, comunicare, produse. Cum ar fi sa existe in companii, la dispozitia angajatilor, servicii de cursuri de parenting, de alfabetizare emotionala, de psihoterapie? Doar ma intreb…cum ar fi pentru angajati o astfel de perspectiva?

Ceea ce se afla adanc in psihicul nostru, nu se pierde, ramane acolo si candva, un trigger va scoate la iveala ce tinem ascuns. Si va iesi cu mai mare putere, precum un Vulcan. Va face ravagii si atunci, da, posibil sa avem nevoie de interventie medicala. Insa, suntem optimisti, nu ni se intampla noua ci celor de langa noi, noi suntem la adapost. Farmacia este la parterul blocului.

Dezvaluiri din cabinet

Terapeutii se dezvaluie si ei in cabinetul supervizorului. Sau in jurnalul lor. Clientul se provoaca pe el insusi, ma provoaca si pe  mine, terapeut. Alaturi de el simt si eu nevoia lui, simt ca ar vrea sa spuna mai multe, alaturi de el simt si eu vulnerabilitate. Cateodata, e liniste. Parca as vrea sa umplu spatiul dintre noi. Cateodata, aduc ceva in acel spatiu, cateodata aduc tacerea.

In cabinet nu este doar despre a sta pe scaun, pe fotoliu si a vorbi, a asculta ci mai este si despre a te ridica si a te misca, a folosi diferite instrumente, flipchartul, peretii chiar si a fi de folos clientului. Cateodata, la finalul sedintei simt ca se putea mai bine. Scriu in jurnal, am si eu dezvaluiri. Cateodata, imi dau seama ca mai mult decat ceea ce a fost in sedinta ar fi fost prea mult.

Este nobil sa fiu de folos si sa fiu in cabinet, in spatiul sigur, unde exista confidentialitate si unde “gardul” este foarte inalt astfel incat “vecinii sunt foarte buni”. Clientul este curajos pentru ca a facut aceasta alegere. De a se dezvalui in fata psihologului. Este o bucurie pentru mine sa vad ajustarea si reajustarea din timp in timp.

Cateodata sufletul ar vrea sa fuga, sa se distanteze de anumite trairi, amintiri, senzatii, emotii, comportamente. Poate ca ar vrea sa fie mai departe de constrangeri, de prea multe credinte irationale, de indoieli, de anumite relatii nehranitoare, de anumite arhetipuri ale supravietuitorului, ale victimei, ale invingatorului si a altor etichete. Poate ca sufletul ar vrea sa simta blandete.

Alegerea unui psiholog poate sa vina si dintr-un spatiu de preventie sau de crestere si nu de vindecare. Si cresterea/ dezvoltarea personala implica curaj, perseverenta, emotie, tacere, indoiala, intrebari multe, ajustare, miscari in relatii. Ma intreb, cum sa transmit mai multa recunostinta? Sa fiu terapeut este o onoare si o binecuvantare.

Tu esti? Sigur?

Cand ti se spune “Fii tu…” ce simti? Crezi ca inainte de acest indemn ai fost altcineva? Crezi ca oricat de mult te-ai stradui ai putea fi altcineva? “Fii Tu…” este o  fateta diferita a aceluiasi diamant. Si cu lipsa de autenticitate si fara lipsa de autenticitate, esti tu. La acel moment din viata ta…

In aceasta zi din viata mea, inteleg ca a fost nevoie de un drum, de acest drum si ca nu este necesar sa renunt la cine sunt si sa aleg sa fiu eu…(cliseu insuportabil pentru mine) pentru ca eu sunt oricum. Doar pot sa schimb felul in care ma uit la mine, la viata mea, la situatii, la oameni, la experiente. De aici si acum, de la fereastra mea, ar parea ca am renuntat la o parte din mine pentru a alege sa fiu eu. Zic “ar parea” pentru ca nu este asa. Inainte cine eram? Eram tu? Eram ea? Eram extraterestru?

Eram o alta fateta a aceluiasi diamant. Eram in curs de slefuire. In urma slefuirii, anumite parti se rotunjesc, altele se lumineaza, altele se ascut. Nu se arunca nimic, totul este pretios si reprezinta ceva, imbina rotunjimea cu ascutimea, imbina partea intunecata cu cea luminata. Nu se renunta la acele bucatele care pot fi desprinse in urma taierii diamantului.

Cine ai fost inainte daca acum “esti tu”? Erai tu, la acel moment insa tot TU. In anumite perioade ale vietii, stralucim mai mult cu fateta pe care o tinem la vedere, sub soare.

Orice ar fi sub soare acum, e luminat si straluceste. Poate ca maine, se transforma de la caldura soarelui si de la ploaie si devine mai clar si mai nobil. Si straluceste alta parte din tine. Esti tot tu. Crezi ca daca azi accepti “sa fii tu” si iaca “esti tu” si maine vine altcineva si iti spune iar “fii tu”, vei fi altcineva? Si cu doua zile inainte erai tot tu. Stralucind altfel.

Transformarea

Omul devine ceea ce gândeste. Ti-ai tradus vreodata in cuvinte simple ceea ce pare asa pompos? Gandul este o imagine pe care o trimiti in lumea invizibila. Am uitat ca exista si posibilitatea sa nu crezi in lumea invizibila. Tu stii ca sangele circula? Da. Il vezi? Nu. Si totusi, el circula. Stii ca daca apesi pe buton, lumina se aprinde, da? Da. Vezi cumva curentul electric? Nu. Si totusi, aprinde becul.

La fel si cu gandul. Creeaza imagini, hraneste-le cu puterea ta, da-le energie, viata. Gandul se alimenteaza cu sentimentele si emotiile tale. In final, gandul va deveni vizibil. Urmand legile Universului si tu poti sa materializezi, determina sa se intample ceea ce vrei. Incepi in plan mental, continui in plan emotional si ajungi in plan fizic. Atentie la ganduri! Ele sunt atat de inconstiente incat ajungem sa determinam ceea ce nu dorim, de fapt. Suntem singurii raspunzatori pentru ce suntem.

O scuza buna, “daca nu e sa fie inseamna ca asa trebuie”!

Sigur, e absurd sa credem ca putem avea orice, oricand doar pentru ca ne gandim si vizualizam. La fel de absurd este sa avem credinta ca totul se obtine cu greu. Ceva munca, determinare, centrare, sarguinta, rabdare, ritm sunt necesare insa asta ar fi sa fie disciplina. Scuze sa nu facem ceva se gasesc simplu, nu depunem nici un efort sa enuntam: “daca nu a fost sa fie inseamna ca nu este pentru mine” sau “e bine oricum si asa trebuie sa fie”…

Da, e bine oricum pentru ca in orice situatie gasim ceva pozitiv doar ca noi ne dorim ceva si atunci cand nu ne iese aruncam algoritmii de mai sus. Cum ar fi sa avem gandul, sa avem intentia, vointa si sa actionam cu ceva mai multa precizie si determinare si centrare in directia in care am intentionat? Si nu in ultimul rand, sa avem rabdare, sa lasam nitelus sa prinda radacini semintele pe care tocmai le-am plantat si sa nu le scoatem din pamant sa vedem ce se intampla cu ele.

Posibil sa nu se implineasca intentia noastra, sigur, e posibil sa “nu fie pentru noi” insa cum ar fi sa enuntam convingerea asta dupa o perioada de energie depusa in directia intentiei? Scuze gasim mereu. Exteriorul este mereu vinovat de neputintele noastre. Ce ne-am face daca nu am avea cui sa aruncam vina? Ar trebui sa ne asumam noi cam totul si, ce sa vezi “inseamna ca asa trebuie sa fie”.

Vechiul si noul…impreuna si nu prea

Se spune ca e bine sa dai afara vechiul pentru a face loc noului. Si e perfect adevarat. Daca te uiti intr-un dulap plin ochi cu haine, iti vine sa te gandesti de doua ori inainte sa mai cumperi ceva.

Si ajungi la concluzia ca mai bine faci un pic ordine, mai dai afara ceva vechi, de care te-ai folosit candva, ti-a fost bine, iti foloseste la fel de bine si acum dar, pentru ca se poarta ceva nou, trebuie musai sa faci schimbarea. Deci, dai afara ceva vechi pentru a face loc noului. Insa nu ai probat noul, stii numai ca e nou si ce e nou e si bun. Si schimbi, si schimbi, si vechiul nu mai asteapta sa fie schimbat si pleaca de buna voie. Dar ce te faci, daca noul nu intruneste calitatile vechiului? Nu-i nimic, schimbam si noul pe ceva mai nou.

Vi se intampla si voua?

Sa intalniti oameni care amana? Amana intalnirile, amana sa va raspunda la vreun email, amana sa…isi traiasca viata? Sunt oameni care au parcurs programe de dezvoltare personala, oameni care au anumite responsabilitati, oameni care sunt maturi, si aici ma refer la varsta din certificatul de nastere. Revin cu un subiect atat de dezbatut incat a devenit desuet. Dezvoltare personala inseamna responsabilitatea fiecaruia fata de el insusi, zi dupa zi, inseamna cunoastere de sine, raportarea la sine, la ceilalti. Inseamna alegeri constiente si inseamna maturitate in toate formele ei. Inseamna curaj, inseamna asumare fata de propria ta viata.

Acum ceva ani in urma, cand un trainer, psiholog, facilitator spunea ca promoveaza acest concept, dezvoltare personala, lumea ii privea cu multa curiozitate, acum, aceiasi promotori sunt priviti cu suspiciune si neincredere. Dezvoltarea personala a devenit fluida, a devenit o moda, a devenit un “must”, altfel nu esti in rand cu ceilalti.

A fi responsabil inseamna mult mai mult decat participarea la workshopuri, cursuri, seminarii pe diferite teme. Cati au curajul de a fi in viata lor, in povestea lor? Da, sunt curente de dezvoltare care spun ca poti sa “vindeci” imediat diferite tulburari. Americanii, de exemplu, sunt priceputi in a face astfel de spectacole, in care oamenii isi schimba viata in cateva ore de stat in sala, de cantat,  dansat si aplaudat. Dupa ce trece valul de energie, se ridica si aburii prin care totul pare usor si ramane realitatea.

Alegerile asumate si responsabile, asa cum vad eu dezvoltarea personala, se fac in situatii de pace, de liniste, se fac preventiv. Alegerile in criza sunt de cele mai multe ori alegeri de criza. Ele pun presiune mare pe umerii nostri, ne intuneca mintea, ne duc pe drumuri infundate. Sigur, marea majoritate isi traieste viata si fara psiholog si este minunat. O alta parte, aleg sa mearga in terapie preventiv, cand simt ca au ceva de clarificat, o alta parte aleg sa traiasca in confuzie sau sa mearga la specialist atunci cand nu mai au energie.

Oricare varianta este o alegere. Si este cea mai buna alegere a fiecaruia. Despre asta este dezvoltarea personala, in opinia mea.

Sunt recunoscatoare pentru…

…mine. Pentru copilul meu, pentru parintii mei, pentru ca am unde dormi, ce manca, cu ce ma imbraca, ca am apa sa beau atunci cand mi-e sete, ca pot vorbi, pot privi, pot auzi, pot merge, pot folosi mainile, pot gandi. Pentru ca am prieteni frumosi, pentru ca am in jurul meu oameni buni, pentru ca am si oameni de la care primesc zilnic lectii…altfel ar fi plictiseala… Pentru ca ma pot exprima, pentru ca in fiecare zi invat ceva, pentru ca am inteles ca viata este buna cu mine, pentru ca vad oportunitati in fiecare zi, pentru ca imi fac prieteni noi, pentru ca primesc lectii de la viata, pentru ca am invatat sa nu mai judec, pentru ca invat zilnic ca fiecare om e un mic Dumnezeu, pentru ca eu sunt un mic Dumnezeu, pentru ca atunci cand am cazut si mi-am julit genunchii, m-am ridicat mai sus decat am fost atunci cand am cazut….sunt recunoscatoare pentru ziua asta, pentru ca am o noua sansa sa fiu eu.

Sunt recunoscatoare pentru ca DD nu se supara pe mine atunci cand il admonestez pentru lectia primita si pentru ca ma lasa pe mine sa inteleg rostul ei…

Sa schiez…

…e o pasiune sora cu nebunia. Asa a devenit in ultima vreme. Este incredibila senzatia sus pe munte. Aerul, libertatea, albul, verdele, maretia muntelui. Nu am fost in ultima vreme insa poate Universul simte dorinta mea si imi inlesneste cateva zile de vacanta la munte:))

Pana acum ceva timp, mergeam cu fiul meu. A crescut, nu mai merge cu mama:) Stiu sigur ca muntele ma asteapta …. Este o senzatie pe care nu o pot descrie. La munte nu poti spune ca esti singura, te simti bine in natura. Te simti bine pe culmile muntelui. Nu te deranjeaza cineva…simt din inima ce scriu.

Universule, ma auzi? Fa tu un miracol…vreau sa schiez:))

Constientizarea abilitatilor transferabile

Ce sunt abilitatile transferabile? Sunt abilitatile pe care le putem folosi in diferite arii din viata noastra. Ne-am obisnuit sa ne gandim la abilitati transferabile doar atunci cand ne referim la profesie, cand aplicam pentru un loc de munca, pentru o schimbare de cariera.

Vestea buna este ca noi avem déjà o paleta larga de abilitati transferabile, dezvoltate pe parcursul vietii, la scoala, acasa, in viata sociala… Majoritatea schimbam, de-a lungul vietii, cel putin doua, trei locuri joburi. Plecam de la un job la altul cu o parte dintre abilitati.

Un exemplu potrivit si concludent: abilitatile organizationale, comunicarea, operarea pe calculator, limbile straine, rezolvarea de probleme….

V-ati gandit ca acestea sunt abilitati transferabile? Obisnuim sa ne gandim la lucruri complicate, la definitii pompoase si grele. Un alt exemplu clar: vreti sa schimbati locul de munca si chiar si ocupatia. La actualul loc de munca sunteti operator call center. Care ar fi abilitatile transferabile? Comunicarea, operarea pe calculator, rezolvarea de probleme, limba straina….continuati voi. Toate acestea va ajuta la completarea CVului si cresterea increderii de sine. Veti aseza pe hartie multe informatii pretioase despre voi, informatii carora poate nu le-ati acordat atentie:)

Leaganul copilariei

Leagănul copilăriei, cel care ne aștepta mereu și la care reveneam, de fiecare dată, cu și mai mult elan. De el, ne leagă multe amintiri, momente. Totodată, reprezintă terenul în care “ne-am lovit” pentru prima dată, de nereușite, piedici și noi începuturi. Locul unde a luat start și competiția, în încercarea de a fi mai sus, de a-i fi mereu cu un pas sau o treaptă deasupra celuilalt( niciodată sub )

În copilărie, barca din parc era singura pe care o știam, bineînțeles, în afară de “barca pe valuri plutește ușor.” Nu vâsleam prin ape repezi, iar traseul era lin și fără obstacole.Atunci, credeam că va exista mereu cineva care va contrabalansa barca, că vei avea la bord acea persoană care va menține aceeași direcție cu tine. Dacă nu pentru totdeauna, măcar temporar.Dar viața e înșelătoare, mai apar și miraje, care schimbă cursul. Acea “barcă” din anii copilăriei devine însăși viața, la a cărei cârmii te aflii. Cu trecerea anilor, constați că vâslele se află în mâinile tale, nu a celorlalți.

Balansoarul era cel care, copil fiind, te ținea în echilibru în terenul de joc. Astăzi, ca și in viață, tot cel cu “greutate”, îl ridică pe cel mai “mic”. ( dacă înțelegeți ce zic ). Nu se mai poate vorbi despre egalitate, în terenul vieții de adult. În acest caz, fiecare își aduce “suporteri” care să încline în partea sa. Tot cel slab e dezavantajat.

Pantele descendente din copilarie

Toboganul era unica panta descendentă, ce o cunoșteai. Însă, dacă ajungeai la bază, puteai fi din nou sus, reluând jocul. Alunecai în joacă, te zgâriai, te loveai, dar nu renunțai. Oarecum, îți oferea sentimentul că o poți lua oricând de la capăt, precum viața cu suișurile și coborâșurile ei.

Cățărătorile erau singurele obstacole, unicile piedici sau treptele pe care le aveai de urcat.În vârful acestora, nu te aștepta vreun premiu sau vreo medalie, ci doar bucuria de a fi ajuns acolo de unul singur. Cu pași mici, dar siguri.

Învârtitorile deveneau o formă de “te învârți în cerc”, a zilelor de astăzi. Când ieșeai din leagăn, te simțeai puțin amețit. De altfel, ca și adult, te simți dezorientat dintr-o situație, unde credeai că drumul e în linie dreaptă. De fapt, sunt linii concentrice. De cele mai multe ori, paralele.

Trenulețul copilăriei era prima cursă a vieții. Puteai să cobori, unde și când dorești, să alegi în ce vagon să urci. Călătoria dura doar trei minute, pe aceeași rută. Nu se schimba traseul, nici destinația până la capăt. Acum, urci într-un tren, dar nu știi câte schimbi până la destinație sau dacă vagonul în care te aflii, nu se desprinde de acesta, la mijloc de drum.

Caruselul sau montagne-russe-ul te-a învățat cu fluctuațiile vieții, la o scară mai mică. Când la apogeu, când la punct minim, dar într-o continuă mișcare.La un anumit punct, credeai că ai ajuns în starea de echilibru. Respirai, trageai aer în piept. Pentru o fracțiune de secundă, închideai ochii.Atunci te zmucea și te purta din nou în cursă.Oboseai, dar nu-l puteai opri printr-o apăsare de buton, ca pe o mașină teleghidată. Nu era pe bază de baterii. Măcar aceasta se oprea, când se epuizau bateriile. Dar nu, această “călătorie” te consumă și nu îți lasă timp de “recharge”. Cu bateria în stare de avarie, continui să te deplasezi…

cu pași mici, dar undeva îți notezi progresul, de parcă ai juca șotron cu viața. Un pas înainte, unul la stânga, doi înapoi, în funcție de cum au fost aruncate zarurile.

Te rostogolești într-o direcție, poate de cele mai multe ori, fără finalitate. Uneori, ai dori să sari coarda peste anumite etape, dar simți cum se ți încurcă pașii…nu e triplu salt sau dublu echer, dar obosești să tot depăsești ceva, peste care credeai că ai trecut.

Sau nu…

Un fel de a v-ați ascunselea cu viața. Când crezi că ai reușit să-ți faci pierdută urma, dai peste tine. Ceva din tine, simte nevoia sa fugă, să se desprindă de trup. Însă, e mintea ta, iar face scenarii. Trupul tău rămâne imobilizat, cu toate că simți cum părăsești locul.Nu se numără până la 3, dar nici nu ai tot timpul din lume. Să te ascunzi. De cine? De tine. De temerile tale. Poate chiar de umbra ta. E ca și cum ai avea o hartă și ai bifa locurile în care te simțeai în siguranță.Uneori, nici sufletul nu mai reprezintă un loc la fel de sigur, devine o capcană a propriei minți.

Un fel de X și O, unde ai epuizat toate schemele prin care poți câștiga lupta cu tine.Ai mai putea găsi o “breșă” în tot acest joc, poate dacă ai mai face o singură mutare. Însă, cum nimic nu-i garantat…e posibil să închei jocul:

Șah mat!

Sunt extraterestru! Ma lupt cu intunericul, dincolo de orizont!

De cele mai multe ori, am o gândire mai extraterestră, așa că pe undeva, s-ar putea să găsim o cale comună…calea Lactee.Cu forța gravitațională, nu prea mă împac, de când sunt dincolo de orizont. E o linie subțire între cer și Pământ.Nici aerul, parcă nu mai are aceeași compoziție. S-a radiat cu raze X. O fi de bine, o fi de rău? Nu știu ce planuri, mai au grupările extraterestre, dar eu mi-am propus să le stric.

Explică-mi și mie, cum vii tu în galaxia și cosmosul meu să transformi totul în praf de stele și să răcești planeta de la 30 de grade la 0 grade. Răceala asta, nu-mi priește, așa că am antidotul necesar la purtător.

Pe timp de război, îmbrac costumul de Wonder Woman și la atac. Dar stai, am și arme secrete. Tu, un necunoscut hidos vii cu haosul și întunericul în lumea mea. Cine te crezi? Stăpânul Universului? Mai privește-te o dată, poate nu te-ai văzut bine. Te recunoști, îți place ce vezi? Am uitat, îmi bat gura degeaba, o creatură fără suflet, ce poate cunoaște despre frumusețe și dragostea umană? Nimic, mulțimea vidă. Cred că așa a și luat naștere din nimic. Un extraterestru antagonic care nu știe și nici nu va simți vreodată. Un suflet negru, de parcă a înghițit cianură și s-a transformat într-o gaură neagră.

Nu ține la mine, masca asta de “om al Binelui” pe care tot o joci, de ceva vreme. Mă mir, cum nu te-ai plictisit să tot disimulezi, încât să atragi oamenii de partea ta. Da și ți-o spun  în față, fără menajamente. Nu te bucura prea mult, că o să dispari curând.

Arma mea e binele și răbdarea…cu el poți trece și marea. Nu toți îl merită, dar ne adaptăm. Am epuizat resursele pozitive cu cine nu trebuia, încât au ieșit la suprafață și cele întunecate. Le țineam blocate, pentru a nu-mi invada sufletul și gândirea, dar acest specimen extraterestru, un vampir energetic mi-a transformat energia din plus în minus.

Când scazi pe minus, ești ghidat de forțele întunericului, ale haosului și confuziei.Nu mai ești stăpân pe propriile gânduri, se duce o luptă intre bine și rău. Simți, cum ești zmucit, când într-o parte, când într-alta. Te chinui, să menții echilibrul în terenul tău, dar tu ești unul, ei mai mulți. Au și un talent specific: sunt vizibil invizibili. N-ai priceput, știu…rectificăm, adică au o formă de a se simți prezenți, într-un mod invizibil. Zici că e scenariul unui film SF, precum Beyond Skyline, filmul ce are premiera, în cinematografe, pe 3 noiembrie.Aproape că, m-am făcut una cu personajul principal, Frank Grillo. Abilități de detectiv în varianta feminină.

Filmul cu extraterestrii din mintea mea

Doar că, filmul meu cu extratereștrii nu e proiectat la cinema, ci trăiește viu în mintea mea. Îl developează ca un trailer cu 30 de frame-uri pe secundă, încât mi-l prezintă în detaliu. Dar, ați putea să nu-mi mai amintiţi? Chiar vreau să eliberez spațiul din memorie, că e ocupat cu specimene nesemnificative. Nu l-aș pune nici pe stick…mi-ar virusa întreg sistemul și nu mă risc. Îl pun direct în coș…acolo îi e locul.

În lupta cu inamicii, mi-aș proteja familia și pe cei dragi, apoi dacă îmi stă în puteri a-și salva planeta de la un iminent dezastru. Lupt cu toate armele din dotare, când vine vorba despre a apăra ceea ce iubesc: oamenii și locul în care trăiesc.Nu mă știam așa de curajoasă, chiar mă descurajăm rapid, dar viața are modul ei de a-ți oferi resursele necesare pentru a-i ține piept.Curajul de a-ți înfrânge propriile temeri și frici, puterea de a schimba și de a te avânta în necunoscut, controlul și stăpânirea emoțiilor, a reacțiilor, deopotrivă. Punctele slabe se pot transforma în atuuri, iar cele tari, în slăbiciuni.Lupta pentru supraviețuire, într-o junglă urbană, unde instinctul primează în fața raționalului.

Încă, mai cred în bine. Cu toate că, am văzut și întunericul.Când găsești un crâmpei de lumină, nu-l lăsa să se afunde în abis, scoate-l tu la suprafață. Poate, îl vei învăța, din nou, ce e zborul, chiar și cu o aripă frântă…va renaște precum pasarea Phoenix, din proprie ei cenușă.Dincolo de orizont, e mai mult decât poți vedea…